CupluDin psihologie

Când…ne îndrăgostim?

S-a demonstrat că, atunci când dorinţa de a fi îndrăgostit este din ce în ce mai mare, aceasta începe să domine inconştientul. J.Simpson şi colaboratorii (1986) au reluat în 1984 o întrebare pusă în 1967 unui lot reprezentativ de subiecţi: „Dacă o (un) femeie (bărbat) are toate calităţile pe care le doriţi, v-aţi căsători cu acea persoană, chiar dacă nu aţi fi îndrăgostit de aceasta?”.

Diferenţele pe sexe sunt evidente, astfel că 80% dintre femei și 40% dintre bărbaţi s-ar fi căsătorit fără a fi îndrăgostiţi, în anul 1967. În anul 1984, doar 20% dintre femei şi 20% dintre bărbaţi ar mai fi făcut acest lucru.

În cadrul acestui fenomen de îndrăgostire specific omului, există o atenţie anormal fixată asupra unei alte persoane (cea iubită), ce face ca, treptat, celelalte fiinţe şi lucruri să fie dislocate din conştiinţă.

Chapman(2000) a calculat durata medie a unei obsesii romantice. Acesta fiind în jur de 2 ani, face să fie normal faptul că oamenii se îndragostesc de mai multe ori în viaţă.

Dacă în prima fază a relaţiei ne deschidem sufletul total în faţa persoanei iubite, se va diminua misterul, mărindu-se astfel siguranţa asupra celuilalt. Nu se poate spune că acest lucru este benefic relaţiei deoarece această siguranţă duce la luciditate, diminuând pasiunea existentă. Alţi factori ce conduc la diminuarea pasiunii sunt posesivitatea şi gelozia, dar şi „tentaţia cuantificării sentimentelor”, apărută atunci când partenerii încep să fie conştienţi că ceea ce oferă nu este egal cu ceea ce primesc din partea celuilalt.

De cele mai multe ori, revenirea la realitate sau „sfârşitul stării de îndrăgostire” nu apare în acelaşi moment la ambii parteneri ca în cazul instalării acesteia. Unul dintre parteneri începe să renunţe, să se detaşeze, să nu se mai implice emoţional la fel de mult ca până atunci. Motivele pentru care aceştia aleg sau nu să se poarte în acest fel sunt multiple şi pot acţiona atât în mod singular, cât şi în mod corelativ. Dintre aceste motive, cele mai frecvente sunt neîntelegeri cu părinţii, contextul în care se defăşoară relaţia, incertitudinea, etc. Este primul pas pentru a ieşi la iveală maturitatea relaţională. În acest stadiu al relaţiei, partenerii au de ales între două soluţii, şi anume: să se despartă mai ales din cauza lipsei de pasiune dar şi a deziluziilor şi reproşurilor; cea de-a doua posibilitate este aceea de a rămâne împreună, cu menţiunea că acum sunt nevoiţi să îşi reevalueze valorile şi să le înlocuiască pe cele care nu mai corespund, fiind amândoi de acord cu o dragoste maturizată, renunţând astfel la o parte din pasiunea de la început, şi la visare.

S.Peck (apud Chapmann, 2000) susţine prin trei argumente faptul că este imposibil ca această stare de îndrăgostire să dureze mult, ea nefiind echivalentă cu iubirea. Cele trei argumente sunt:

– Îndrăgostirea nu este un act de voinţă sau o alegere conştientă. Cel mai adesea ne îndrăgostim într-un moment nepotrivit şi de cine nu trebuie.

–  Îndrăgostirea nu presupune efort.

– Cel care este îndrăgostit nu este cu adevărat interesat de progresul personal al celuilalt, unica lor dorinţă este ca lucrurile să rămână aşa.

Iubirea este una dintre cele mai greu cuantificabile noţiuni din câte există. Fiecare persoană are tendinţa de a simţi diferit iubirea, de a percepe diferit aceste stări şi sentimente puse sub umbrela iubirii. Subiectivitatea fiecărui om în ceea ce priveşte iubirea nu depinde numai de personalitatea, caracterul, modelele lui familiale de origine, ci şi de epoca în care persoana trăieşte, societate sau cultura existentă.

Diferenţe semnificative în ceea ce priveste percepţia iubirii se pot înregistra şi în cadrul aceleiaşi familii, fapt ce duce la producerea unei „fisuri” în cadrul uniunii şi stabilităţii acesteia.

Dacă iubirea este cea care aduce împreună doi parteneri, ea se dovedeşte neputincioasă în faţa duratei relaţiei. Vorbim în acest caz de adevăratele motive pentru care doi parteneri rămân împreună chiar şi după ce obişnuinţa şi rutina diminuează până la eliminare iubirea. Studiile efectuate în acest sens ne arată că înțelegerea, comunicarea, încrederea, fidelitatea, ataşamentul, respectul, sunt doar câţiva dintre factorii ce fac să funcţioneze pe termen lung o relaţie.

Lipovetsky (2000) afirmă că sentimentele şi problemele create de acești factori sunt mult mai puţin abordate de bărbaţi, în comparaţie cu femeile. Voci din literatura de specialitate afirmă ca dragostea ar fi de fapt o componentă a personalităţii feminine, ele analizându-şi trăirile intime și interpretându-le într-o măsură mult mai mare decât bărbaţii.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *