CupluDin psihologie

Dragostea în cuplu

De-a lungul timpului, s-au format opinii potrivit cărora ar exista un „limbaj al iubirii”. G. Chapman (2000) consideră că există cinci tipuri de limbaje în cadrul relaţionării intime:

  • Cuvinte de încurajare: atunci cât aceste cuvinte lipsesc, interpretarea partenerului va fi aceea că nu ne pasă de fericirea lor. Aceste cuvinte de încurajare sunt necesare pentru restabilirea siguranţei, atunci când potenţialul latent al persoanei este într-o zonă nesigură.
  • Timpul acordat: de cele mai multe ori, se confundă timpul petrecut împreună cu faptul că partenerii locuiesc în aceeaşi casă, adică trăiesc unul în preajma celuilalt. Este necesar ca cei doi parteneri să-şi acorde atenţie unul altuia şi să îşi canalizeze întreaga atenţie asupra persoanei de lângă ei.
  • Primirea de daruri: acestea sunt „simboluri vizuale ale iubirii”, cu rolul de a certifica sentimentele pentru partener şi dorinţa de a-i satisface acestuia dorinţele.
  • Serviciile: sau lucrurile ce partenerul şi-ar dori să i se facă, atrag după sine aprecierea şi confortul psihic al partenerului.
  • Mângâierile fizice: atingeri, sărutări, etc., reprezintă moduri în care se poate arăta emoţia iubirii.

Indiferent de tipul de limbaj, cea mai mare importanţă o are „egalitatea în relaţiile de dăruire şi primire emoţională”(Mitrofan, Ciupercă, 2009, pg 50).

Giddens (2000) a denumit acest lucru dragoste confluentă, definindu-se prin faptul că o dragoste se dezvoltă direct proporţional cu pregătirea psihică a fiecărui partener de a-şi dezvălui necesităţile şi îngrijorare, pentru ca apoi să accepte protecţia vulnerabilităţilor şi slăbiciunile oferită de partener.

Dacă în cuplul tradiţional de dinainte de modernism partenerii îşi doreau dragostea, o cautau, chiar dacă fiecare în altă parte, în zilele noastre, chiar dacă oamenii au parte de această iubire, ei tot sunt în continuă căutare. Dacă înainte existau cupluri (căsătorii) aranjate şi era aproape imposibilă o iubire, astăzi cele mai multe cupluri se formează pe baza ei. Am putea presupune că oamenii sunt mai fericiţi acum, au liberatea de a alege pe cine să iubească şi cu cine să se căsătorească, însă în realitate nu este tocmai asa. Acum este mult mai uşor să îţi pierzi interesul pentru relaţia în care eşti implicat, imediat cum apare altcineva.

În zilele noastre, iubirea este privită ca relaţie de schimb între două persoane, care sunt capabile să îşi satisfacă unul ceiluilalt nevoile şi dorinţele.

„Când satisfacţia sau securiatea personală devine tot atât de semnificativă ca propria satisfacţie şi securitate”, este absolut necesar să luam în considerare faptul că „starea de iubire” deja s-a instalat.

„Dragostea este o reciprocă dăruire de noi identităţi, de fapt, de ceea ce este perceput de ambii parteneri drept noua lor identitate, ieri încă secretă, azi descoprită” (Mitrofan, Ciupercă, 2009), astfel, „a iubi şi a fi iubit nu este altceva decât percepţia vie şi rapidă a existenţei Sinelui, făcându-l să existe pe celălalt.” (Musil, 1956)

Un cuplu erotic este uniunea dintre două persoane, de sex diferit sau de acelaşi sex, care pentru o anumită perioadă au:

  • Sentimente de afecţiune unul pentru celălalt (iubire, ataşament,etc.);
  • Atracţie sexulă care este de preferat să ducă la relaţii sexuale, însă nu este obligatoriu;
  • Au scopuri comune;
  • Îşi petrec timpul împreună, atât singuri cât şi în viaţa socială;
  • Îşi doresc să rămână împreună o perioadă lungă de timp.

Aceste „calităţi“ ale cuplurilor nu sunt întâlnite la foarte multe cazuri în formulă completă, ci cel puţin una dintre ele lipseşte. Acest lucru nu face decât să ducă la dezintegrarea cuplului respectiv în final, pe parcurs strângându-se frustrări şi resentimente în cazurile ambilor parteneri.

De-a lungul timpului s-a încercat o stabilire a unui tipar general valabil în ceea ce priveşte comportamentele pe care persoanele care „iubesc“ le manifestă în cadrul cuplului erotic. În acest sens, Ollie Pocs distinge trei forme de „dragoste“: oarbă, romantică şi matură.

În primul caz, dragostea oarbă sau „nebună“ este specifică adolescenţilor şi este mai degrabă ceea ce numim „iubire imposibilă“. Tinerii, fie se îndrăgostesc de o celebritate, vedetă T.V.,etc., fie de o persoană nepotrivită. Ce este caracteristic acestui tip de iubire este idealizarea iubirii de către persoana îndrăgostită, bulversarea emoţională resimţită de aceasta. Este posibil ca, în cazul în care sentimentele apar pentru o celebritate, tinerii să iubească doar imaginea mediatizată a acestora.

Dragostea romantică, are trei componente (Z. Rubin, 1973):

  • Ataşament şi nevoia de a iubi pe cineva;
  • Predispoziţia de a-l ajuta pe cel iubit;
  • Absorbţie în relaţie până la excluderea acestora din viaţa socială.

Pe lângă aceste trei componente, în 1981, Kephart adaugă şi tendinţa de idealizare a persoanei de sex opus de care cineva este ataşat emoţional puternic.

Davis (1985) propune două componente erotice specific romantice:

  • Pasiunea totală, care include fascinaţie, exclusivitate şi dorinţă sexuală;
  • Preocupare totală manifestată prin grijă, susţinere şi apărare necondiţionată şi chiar iraţională a fiinţei iubite.

Dragostea matură este diferită de cele două tipuri prezentate mai sus, prin faptul că ea înseamnă a te sprijini pe cineva, a sta cu cineva, pe când primele se referă la aspectul de „a simţi pe cineva“. Se observă în acest tip de iubire partenerială componente de genul: respect, admiraţie, încredere, grijă faţă de celălalt, ataşament şi obligaţie auto-asumată.

Meyers (1990,p. 443) spune despre iubirea matură că este „afecţiunea pe care o simţim pentru cei cu care viaţa noastră este strâns împletită”. Brehm (1985) vorbeşte despre „dragostea prietenească” prezentă aici în cadrul dragostei mature.

„Spre deosebire de forma intensă a dragostei pasionale, cu efecte perturbatoare chiar asupra comportamentului social adaptativ, „dragostea prietenească” ia forma unei relaţii afective stabile, profunde, reale, cu un ataşament reciproc împărtăşit, dar cu forme mai puţin „zgomotoase“ de manifestare emoţional-erotică. Răcirea dragostei pasionale şi romantice atrage după sine o perioadă de deziluzie, mai ales pentru cei care consideră că această formă de manifestare a iubirii este esenţială pentru menţinerea căsătoriei“ (I. Mitrofan, N. Mitrofan, 1994, p.59).

Iubirea matură dintre două persoane este acelaşi lucru cu „a te simţi bine“ unul cu celălalt, cu intuirea dorinţelor şi nevoilor celuilalt chiar inainte ca acesta să le comunice, respectarea individualităţii.

Erich Fromm considera că „iubirea este o artă, un mod de a trăi în artă“ şi milita pentru învăţarea acestei arte aşa cum se procedează în oricare artă (muzică, pictură etc). Ceea ce ajută însă la transformarea iubirii imature în iubire matură, după Fromm, sunt:

  • Disciplina – adică angajarea responsabilă a timpului şi a Eu-lui personal;
  • Concentrarea – asupra partenerului, pentru a-l putea cunoaşte şi înţelege;
  • Răbdarea – e nevoie de exerciţiu, în timp şi treptat, pentru a învăţa să iubeşti;
  • Sensibilitatea – legată mult de conştientizarea propriilor erori, fluctuaţii de sentimente şi autocontrol;
  • Depăşirea narcisismului – ieşirea din propriul Eu, din propriile plăceri, din egocentrism şi egoism şi manifestarea modestiei şi a disponibilităţii în relaţie.

Există cazuri în care oamenii se îndrăgostesc „la prima vedere“, dar şi cazuri în care iubirea se instalează treptat în universul interior al persoanei.

Există un conflict interior la persoanele îndrăgostite, ele dorind să-şi strige iubirea către persoana iubită pentru a avea parte de cât mai multă intimitate, dar în acelaşi timp nu doresc o dezvoltare bruscă a relaţiei, nefiind pregătiţi. Pentru menţinerea echilibrului, este necesar în această perioadă să se stabilească un ritm de creştere a relaţiei, împreună cu partenerul.

Atracţia erotică este stimulată de o serie de factori sau întâmplări anterioare din viaţa celui în cauză. Dintre acestea amintim: anticiparea respingerii, teama de a se pierde ca individ într-o relaţie de tip fuzional, ca cea de iubire sau teama de pierdere a persoanei pe care o plac.

Riscul şi frica pot însă stimula atracţia erotică. Dutton şi Aron (1974) au reuşit să demonstreze efectele fricii generate de situaţii riscante asupra atracţiei pasionale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *