
De cine… ne îndrăgostim?
Psiholog Simona Marin
Alegerea unui partener reprezintă un proces complex, bazat pe conştientizarea propriilor sentimente, dar influenţat de părinţi, prieteni, societate.
Nu puţini au fost cei care au încercat să găsească un model general de alegere a partenerului, prin diverse studii.
Amintim aici de B. Murstein, care reliefează trei stadii succesive în alegerea partenerului: stadiul stimulilor, stadiul valorilor și stadiul rolurilor.
Cu alte cuvinte, la inceput vorbim de prima impresie şi importanţa acesteia. Atracţia interpersonală este în mare parte influenţată de atractivitatea fizică, proximitate, similaritate, complementaritate, reciprocitate. Persoanele atrăgătoare au caracteristici dezirabile (efectul halo) şi sunt simboluri de statut (compania unei persoane atrăgătoare ridică statutul partenerului). După ce s-a trecut de primul stadiu, persoanele verifică compatibilitatea credinţelor şi atitudinilor, urmând ca, în cel de-al treilea stadiu, ultimul, să verifice cât de bine se potrivesc.
Reiss vede procesul de decizie maritală ca pe o mişcare a unei roţi, implicând patru elemente, aflate în relaţie de succesiune: relaţionarea, evaluarea Sinelui, dependenţa mutuală şi împlinirea nevoilor personalităţii.
Cel mai important proces existent în luarea acestei decizii este filtrarea. Davies şi Kearckoff (Apud.Coleman,J.,1988) consideră că această decizie este luată după ce apare rezultatul selecţiei pe cinci paliere, în care câmpul de alegere este din ce în ce mai mic, până se ajunge la decizia finală. Aceste cinci paliere sunt: filtrul proximităţii; filtrul similaritate-complementaritate; filtrul atracţiei personale; filtrul compatibilităţii; filtrul alegerii.
Despre teorii putem vorbi mult și bine, în ceea ce privește alegerea partenerială, și poate chiar vom vorbi cu altă ocazie.
În esență, ne alegem un partener aflat în imediata noastră vecinătate, care poate răspunde cerințelor noastre și cu care putem verifica mai usor nivelul de compatibilitate, în detrimentul celor aflați *la celălalt capat al lumii*. Evident că, în zilele noastre a devenit extrem de usor să fim în contact cu cei aflați departe de noi și numarul celor care ajung să se îndragostească de persoane aflate la mii de km distanță este în creștere.
Cu cât vedem mai des o persoana, cu atât trasaturile lui fizice și de personalitate vor deveni mai familiare, ceea ce implicit duce la o stare de siguranță (ce știu, cunosc, îmi este familiar – îmi place, mă simt în siguranță, mi-e bine). Așa se face că auzim des în jurul nostru ”m-am îndragostit de colegul de clasă”, ”m-am îndrăgostit de colegul de muncă”, ”îmi place de baiatul care călătorește în fiecare dimineață lângă mine în tren”, etc.
Alegem un partener care ne seamănă sau un partener care are trăsături de personalitate opuse față de propriile trasături.
Cuplurile formate din parteneri ce se aseamănă, spunem că sunt cupluri formate pe principiul similitudinii (identificării interpersonale) iar cele formate din parteneri cu trăsături opuse, au la bază principiul complementarității (compensaţiei interpersonale).
Există mai multe explicaţii date de psihosociologi în ceea ce priveşte nevoia oamenilor de a se simţi „îndrăgostiți” de cineva. Astfel că, singurătatea nu face decât să scoată la iveală vulnerabilităţile din noi, ceea ce, implicit, duce la dorinţa de a intra în contact cu diverse persoane, care se apropie de imaginea avută de noi, despre posibila iubire. Dacă sentimentele noastre corespund cu cele ale persoanei vizate, adică apare reciprocitatea, rezultă „îndrăgostirea”(Glasser, 2000). Schachter şi Singer, în 1962, afirmă că ceea ce trebuie studiat la această stare sunt de fapt schimbările fiziologice care apar. În acest fel, „starea de îndrăgostire” nu este decât numele dat sentimentelor asociate acestor schimbări (Mitrofan, Ciuperca, 2009). O altă explicaţie ar fi faptul că în situația de excitabilitate, dacă avem pe lângă noi persoane atractive, există tendinţa de a interpreta această stare ca o „stare de îndrăgostire” (Iluţ, 2000). Iar ca o ultimă explicaţie amintită în acest sens, avem faptul că este mai probabil să ne îndrăgostim cu cât ne gândim mai mult la dragoste (Tessor şi Paulhus, 1976).
Despre nevoia de a ne simți îndrăgostiți și despre ceea ce ne face să ne dorim să ramânem impreună, vom vorbi în articole viitoare…