Primirea veștii despre apariția unui copil este, pe cât de îmbucurătoare, pe atât de intensă emoțional.

Viitori părinți sunt încercați de o cascadă de emoții, ce se succed cu o viteză uimitoare. Pe parcursul celor 9 luni de sarcină, aceștia trec printr-o serie de schimbări, își restructurează prioritățile, își fac planuri și își creează o imagine despre cum va fi copilul.

Putem spune în acest sens că, legătura și relația dintre copil și părinți începe încă dinainte ca acesta să se nască. Ulterior, după naștere, imaginea copilului imaginar se suprapune cu copilul real, pe care aceștia îl tin în brațe. Chiar dacă, în literatura de specialitate, această legatură a fost analizată cu mama (așa cum este și firesc, din moment ce ea este cea care are legatura directa cu bebelușul încă de la concepție), nu trebuie ignorat sau negat rolul pe care îl joacă tatal în această scenă.

Dacă a concepe un copil nu este atât de dificil (lasănd deoparte cazurile medicale în care sunt folosite metode avansate care ajută la procesul de concepere al unui copil), a deveni părinți este un proces de altă natură, asa cum amintește S. Lebovici.

El amintește că înrudirea biologică nu atrage automat, după sine, și statulul de părinți. Este nevoie de o muncă puțin mai complexă, prin care părinții să fie conștienți de moștenirile pe care le aduc cu ei, de la proprii lor părinți. Această muncă de autocunoaștere, poate pune în mișcare procesul sănătos de creștere a copilului, ”sarcina părinților (ca și a familiei) fiind aceea de a ajuta copilul să își asume independența.”

În special la prima sarcină, în mod inconștient, femeia are tendința de a fi mai exigenta în ceea ce privește creșterea copilului decât generațiile precendente din familia sa de origine.

Lebovici afirmă faptul că, atât timp cât copilul face obiectul dorinței părinților, totul merge bine pentru el.

Părinții au și ei nevoie să se simtă ”parentalizați” de copilul lor, referindu-ne la faptul că bebelușul confirmă că dorința pe care părintele a anticipat-o, este nevoia sa reală.

Copilul imaginar de care aminteam ia naștere pe baza istoriei transgenaraționale a părinților, care pun bazele unui ”destin” al copilului real. Din fericire, acest drum poate fi întrerupt și redată libertatea copilului real, dacă părinții iau seama de conflictele pe care le poartă.

”Copilul este cel care îi creează pe părinți”, în timp ce se creeză pe el însuși.